Apartamentul meu în India se afla la capătul unei străzi murdare într-o comunitate cunoscută sub numele „Colonie Maiestuoasă“. De fiecare dată când trebuia să mă duc undeva sau să aduc ceva, trebuia să merg 150 de metri în jos pe strada aceasta şi să merg la stânga spre pieţe şi magazine.
Jumătate de drum, strada era pavată, dar zona era extrem de săracă. Pe amândouă părţile străzii erau case, barăci, mahalale şi construcţii locuite de familii care se luptau să supravieţuiască. O grămadă de gunoi şi resturi fusese măturat la marginea străzii. Arăta devastat, aşa cum îţi imaginezi că arată o stradă după un război.
Era o stradă destul de posomorâtă şi tristă, un exemplu grăitor a sărăciei locuinţelor urbane din India. Dacă n-ar fi fost copii mici jucându-se fericiţi, ar fi fost o zonă foarte deprimantă.
Era o fetiţă care a devenit prietena mea specială. De obicei încercam s-o caut dacă ea nu mă găsea mai întâi - numele ei era Prabah. Prabah avea opt ani şi era foarte drăguţă. Avea ochi căprui mari minunaţi, gene lungi, un păr negru lung şi ciufulit, pomeţi înalţi, şi dintele stâng din faţă îi lipsea de opt luni.
Familia lui Prabah era minunată. Ea era cea mai mică din 5 fete: Sujata avea 20 de ani, Indu Madi 18, Radicah 16, Ramya 11, şi Prabah 8 ani. Părinţii lor munceau amândoi din greu. Tatăl lor era un muncitor la construcţii, şi mama lor făcea şi vindea şireturi lungi din flori de iasomie mici pe care femeile le poartă în păr.
Casa lor era o cocioabă mică cu un acoperiş de paie, construită în cei 2 metri între două case de cărămidă vechi dărâmate. Acolo mâncau, dormeau, îşi găteau mâncarea, îşi făceau temele, jucau jocuri, şi se închinau idolului lor Ganesh (zeul „prosperităţii“ cu chip de elefant).
Ei au devenit un fel de familie pentru mine. Din când în când, mă opream la ei şi beiam un ceai cu tatăl lor, încercând să ţinem o discuţie cu engleza lui limitată şi tamila mea şi mai limitată. Mă jucam cărţi cu fetele sau mă uitam la cele 15 poze ale familiei pe care le păstrau ca posesiunea lor cea mai preţioasă. Casa lor mică în mahalale a fost un refugiu pentru mine în multe timpuri de dezamăgire.
O noapte nu voi uita niciodată. Era întuneric. Nu aveau electricitate în casa lor chiar dacă era curentul, deci depindeau de luminile străzii ca să aibă puţină lumină. Aveau două lumânări mici aprinse care aruncau o lumină slabă aurie pe pereţii murdari şi pe podeaua de pământ. M-au aşezat pe singurul scaun pe care îl aveau în casă şi am încercat să vorbim. Puţină tamilă aici, puţină engleză acolo, şi ştiam mai mult sau mai puţin că toate sunt bune şi toţi sunt bine. Apoi fetele m-au invitat să stau la cina.
De multe ori trecusem şi ei mă întrebaseră „Saap teeng lah?“ (Ai mâncat?), şi de câte ori mă întrebau de atâtea ori mă invitau la prânz sau la cina. De fiecare dată am refuzat. Nu că nu vroiam să mănânc cu ei, dar simţeam întotdeauna că aveau nevoie de toată mâncarea pe care o aveau... şi dacă o împărţiau cu mine însemna că ei rămâneau flămânzi. De data aceasta însă am simţit că trebuie să stau.
Am încercat să ajut pe Indu Madi şi Radicah să gătească. Nu era mult cu ce să ajut. Aveau câteva oale vechi pentru a face mâncare în ele şi un foc în colţ. Mai întâi au gătit o oală mare cu orez simplu, după aceea au început cu sosul de curry. Pentru că eu eram acolo, vroiau să-mi dea ce este cel mai bun, şi Ramya a alergat la magazin după câteva ouă.
Nu era prea multă mâncare dar a durat o oră să pregătim masa. Când era gata, ne-am aşezat turceşte pe podeaua de pământ şi Indu Madi ne-a servit. Fiecare a primit câteva linguri de orez simplu şi după aceea o porţie foarte mică de curry cu ouă.
Inima mea mi s-a frânt când ea ne-a servit. Fetele aproape că n-aveau nimic pentru ele însele şi totuşi erau aşa de fericite că puteau împărţi cu mine. Am stat împreună, dezculţi, mâncând cu mâinile, fericiţi şi mulţumiţi. Orezul n-a avut prea mult gust, sosul de curry a ajutat un pic ca să meargă mai uşor pe gât, dar a fost o părtăşie de nepreţuit care mi-a satisfăcut sufletul.
După ce au mâncat toţi, am stat şi am ascultat o muzică uşoară tamilă la un radio vechi. A fost perfect. Cu cât se făcea mai târziu, cu atât ne era mai somn tuturor, şi în curând a fost timpul să culcăm fetele mici. Am spus noapte bună şi am trecut poarta intrând în „Colonia Maiestuoasă“ înapoi acasă.
M-am aşezat în pat şi cu o lumânare aprinsă lângă mine am spus o rugăciune mică pentru prietenii mei mici: prietenii mei care muncesc mai mult dar mănâncă mai puţin decât oricine altcineva pe care îl cunosc. Prietenii mei care dau atât de mult dar primesc atât de puţin. Prietenii mei care par să aibă atâtea bucurie în ciuda sărăciei. Prietenii mei care dorm pe jos probabil încă flămânzi.
Eu încep cu această poveste ca să ilustrez un lucru. Biserica în marea parte, trăind în Colonia Maiestuoasă, a luat binecuvântarea financiară a lui Dumnezeu drept provizii individuale în loc de resurse cu potenţial de dezvoltare a Împărăţiei. Cu această înţelegere greşită a venit şi o silă de a recunoaşte şi identifica modelul lui Isus de slujire.
Mărturia bibilică
Slujirea lui Isus n-a fost pentru clasa superioară, cei educaţi, elita, şi nici pentru personalităţile societăţii cu cea mai mare influenţă. Isus a venit şi a slujit între cei săraci, cu cei săraci şi ca un om sărac. A slujit copiilor, cerşetorilor, leproşilor, femeii dispreţuite de la fântână, femeii adultere prinse în păcatul ei, vameşilor, comunităţii pescarilor, păcătoşilor, celor marginalizaţi. Isus a venit pentru oamenii obişnuiţi şi a trăit împreună cu ei.
Slujirea lui Isus a fost marcată de o compasiune deosebită pentru cei săraci. Primele cuvinte rostite de Isus la începutul lucrării lui publice sunt scrise în Luca 4,18-19. Isus a intrat în sinagogă, a derulat sulurile lui Isaia şi a citit proorocirea împlinită: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să predic captivilor eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“
În Evanghelia după Matei Îl găsim pe Isus identificându-se cu nenorocirile şi suferinţele celor săraci. În Matei 25,42-43 citim pasajul binecunoscut: „Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi n-aţi venit pe la Mine.“
Uitându-ne la feţele oamenilor săraci, văzând copiii, cerşetorii pe stradă, noi suntem confruntaţi cu Hristos. El pune în faţa noastră o ocazie pentru a-I sluji şi a-L iubi. El ne dă oportunitatea să-L iubim şi să-I dăm înapoi ce ne-a dat, prin intermediul celor sărăciţi.
De El s-au apropiat cei evlavioşi, educaţi şi chiar cei bogaţi. Cine poate uita întâlnirea Lui cu tânărul bogat. „Du-te şi vinde tot ce ai şi împarte la săraci,... Apoi, vino şi urmează-mă.“ Când ucenicii lui Ioan au fost trimişi pentru a investiga dacă Isus este Hristosul, răspunsul a fost, „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii sunt înviaţi şi săracilor li se predică Evanghelia.“ (Matei 11,5). În Luca, Cuvântarea de pe munte declară în Fericiri: „Ferice de voi care sunteţi săraci, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!“ (Luca 6,20).
Evanghelia ne arată clar dragostea şi mila pe care-o are Dumnezeu pentru săraci. De la început până la capăt Biblia este plină cu referiri la cei săraci.
În Vechiul Testament legile din Deuteronom arată o preocupare deosebită pentru cei săraci. Literatura poetică a Psalmilor Îl arată pe Dumnezeu ca apărator al celor lipsiţi de apărare şi ca Tatăl al celor fără tată. Înţelepciunea Proverbelor defineşte un om generos ca pe cineva care împarte cu cei săraci. Pasaje din Proverbe ilustrează dragostea lui Dumnezeu pentru săraci. Proorocii încheiă Vechiul Testament cu cuvinte dure de judecată asupra unei naţiuni care şi-a întors spatele către Dumnezeu şi şi-a astupat urechile la strigăte săracilor.
Dacă ne uităm prin restul Noului Testament, continuăm să găsim referiri la fraţii noştri şi surorile noastre care duc lipsă. În Iacov găsim o scrisoare plină cu referiri la cei săraci şi cum ar trebui să ne purtăm faţă de ei. Iacov ne aminteşte de viaţa la care suntem chemaţi s-o trăim: „Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este: să cercetezi pe orfani şi pe văduve necazurile lor şi să te păzeşti pe tine însuţi nepătat de lume.“ (1,27).
Ce este sărăcie?
Scripturile au multe de spus despre cei săraci, dar ce este sărăcie? Care sunt chestiunile implicate în aceasta? Definiţia sărăciei ar trebui să include, dar nu se limitează la concepţii ca de pildă marginalizarea, lipsa de resurse şi neputinţa de a schimba împrejurările. Dacă acceptăm aceste aspecte ca elemente într-o cauzalitate multi-variabilă a sărăciei, atunci fiecare societate şi fiecare cultură conţine oameni săraci. Şi dacă acceptăm aceste aspecte ca elemente într-o cauzalitate multi-variabilă a sărăciei, atunci, din nefericire, Biserica a contribuit de prea multe ori la criză.
Sunt saşe puncte care au împiedicat Biserica să slujească efectiv celor săraci şi împreuna cu ei.
1. Izolare
Pe de o parte, Biserica s-a izolat pe ea însăşi de cei săraci. Se poate spune că ne închinăm într-un sanctuar de sticlă rezistent la zgomot. Pe când statisticile sărăciei cresc, Biserica cântă mai tare încât să nu audă cifrele înspăimântătoare.
Eu cred că Dumnezeu foloseşte strigătele săracilor pentru a chema Biserica din sanctuarele ei rezistente la zgomot. El provoacă Biserica să răspunde la o lume în nevoie. De prea multe ori însă Biserica se izolează şi nu ascultă, contribuind astfel la suferinţă.
Pe de altă parte, Biserica de multe ori izolează pe cei săraci. Eu am ieşit din nenumerate biserici în India numai ca să fiu primit de o coadă lungă de cerşetori, aşteptând la poarta clădirii. Aceşti bărbaţi şi femei „îşi cunosc locul“ - ei stau în afara porţii.
Există şi neînţelegerea foarte populară că binecuvântarea financiară este o indicaţie a unei poziţii corecte înaintea lui Dumnezeu. Aceasta duce la judecata că cei săraci sunt în afara unei relaţii bune cu Dumnezeu. Se face presupunerea că în momentul în care cei săraci sunt mântuiţi, problemele lor financiare se vor rezolva. Evident nu este adevărat, dar cei care au această convingere izolează pe cei săraci, judecând spiritualitatea lor pe baze nefundate, observând numai condiţiile lor fizice. Această înţelegere greşită, că sărăcia este judecata lui Dumnezeu ca rezultatul unei relaţii rupte cu El, îndepărtează compasiunea şi refuză celor săraci dragostea şi mila lui Dumnezeu.
2. Comunitate divizată
Am vizitat multe sate pescăreşti în sudul Indiei găsind aceeaşi realitate peste tot. Într-un sat predominant Hindi vei găsi poate 100 de musulmani şi o singură moschee, şi 40 de creştini şi 5 biserici. Aceste biserici fac parte din diferitele culte ale zonei şi de obicei au foarte puţină toleranţă una pentru cealaltă.
Pe când creştinismul e despărţit, musulmanii, cunoscuţi pentru frăţia lor, reprezintă o atracţie puternică. Săracii au nevoie de comunitate. N-au nimic altceva decât pe ei înşişi. Ei găsesc putere în mulţime. Cum poate aştepta Biserica ca cei săraci să se alăture de ea, dacă nu le poate oferi singurul lucru de care ştiu că au nevoie?
Aceste prime două puncte, izolare şi comunitate divizată, se exprimă în chipul unei relaţii rupte între cei săraci şi Biserica. Până când această relaţie nu e vindecată şi noi iniţiăm împăcarea între Dumnezeu şi om, nu poate fi progres.
3. Egoismul
În prea multe cazuri, Biserica a fost nemiloasă şi zgârcită. Este o ispită aşa de mare să facem mai mult şi să dăm mai puţin. Maica Tereza a zis: „Dacă cei săraci mor de foame nu este pentru că lui Dumnezeu nu i-ar păsa. Mai degrabă este din cauza că nici tu nici eu nu suntem destul de milostivi.“
Într-o lume în care prăpastia între cei bogaţi şi cei săraci creşte din ce în ce mai mult, Biserica urgent trebuie să-şi întinde mâinile spre cei în nevoie, cu bună-voinţa de a împărţi binecuvântările financiare pe care Dumnezeu în harul Lui le-a vărsat asupra ei. După cifre recente ale Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite, „Cele 20 procente ale celor mai bogaţi din populaţia lumii primesc 82,7 procent din venitul total al lumii, pe când cele 20 procente ale celor mai săraci primesc 1,4 procent. Creşterea economică globală rareori ajunge la cei de jos.“
4. Ajutându-se singuri
O convingere importantă care împiedică o lucrare eficientă este presupunerea că cei săraci nu se pot ajuta singuri. De multe ori Biserica dezvoltă proiecte şi programe care se impun celor săraci. Definând sărăcia, o parte din definiţia poate include aspectul care explică sărăcia ca neputinţa de a schimba împrejurările, nu neputinţa de a se ajuta singur.
În mod regulat, Biserica priveşte misiunea ca un mijloc pentru a-şi însuşi poziţii de conducere. Din păcate, stereotipul de „misionar imperialist“ şi de „lucrător creştin insensibil faţă de cultură“ sunt toate prea adevărate. Istoria misiunii a Bisericii este în genere marcată de insensibilitate şi nepotrivire.
Numai dacă slujirea noastră către cei săraci e bazată pe smerenia noastră personală, ea poate aduce roade. Trebuie să slujim celor zdrobiţi dintr-o postură zdrobită - este singura cale pe care vom fi acceptaţi. Când ne dăm seamă că avem atăt de mult de învăţat cât avem de oferit, slujirea lui Isus va curge liber.
Biserica trebuie să adopte un mod de slujire în care cei cărora ea slujeşte, sunt încurajaţi să stea pe picoarele lor. Altfel vom continua să creştem ucenici nematuri şi insipizi care nu pot face nimic pentru ei singuri. Prin proiectele şi programele dezinformate şi neadecvate ale Bisericii, sărăcia nu numai persistă ci se şi creează.
Jaykumar Christian, lucrător de dezvoltare al World Vision India, spune: „Dacă investim banii noştri în cei săraci, îi facem pe săracii să fie cerşetori; dacă investim in programe pentru cei săraci, îi facem pe săracii să fie beneficiari; dacă investim vieţile noastre în cei săraci, cei săraci vor secera viaţă.“
5. Misiunea uitată
„Suntem chemaţi să slujim celor săraci“, scrie Viv Grigg în cartea „Companion to the Poor“ („Tovarăş celor săraci“). „O astfel de slujire este ascultarea logică a oricărui ucenic care imită atitudinile, caracterul şi învăţăturile lui Isus. El porunceşte tuturor să renunţe la toate (Luca 14,33), să dea celor săraci şi să trăiască simplu.“
Cheia nu-i numai că El s-a concentrat asupra celor săraci, ci faptul că El a venit. În povestea în care Isus a vindecat omul îndrăcit de o legiune de draci, relatarea din Matei spune: „Când a ajuns Isus de partea cealaltă...“ (Matei 8,28). Isus a urcat în corabia şi s-a dus. Misiunea e aşa de simplă. Este o chemare să ne ducem, să facem ucenici, să botezăm şi să învăţăm (Matei 28,18-19).
Oare şi-a uitat Biserica misiunea? Oare Biserica, în veşnica ei alergare după confort şi comoditate, a schimbat ultima poruncă a Stăpânului ei? Dacă nu-şi aduce aminte de misiunea originală a Stăpânului ei, cei săraci vor rămâne fără un exemplu şi fără un slujitor. În cazul acesta nu poate exista o cumunitate a Împărăţiei şi nu poate fi dezvoltare holistică. Astfel, cei săraci vor rămâne în nevoie din cauza neascultării Bisericii. „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?“ (Romani 10,14).
6. Părtinire
Biserica din Vest mărturiseşte liber dragostea ei pentru o lume pierdută, o lume care moare, dar de prea multe ori numai în cuvinte. De fapt, Biserica încă trebuie să ajungă la o înţelegere a sensului dragostei pentru o lume suferindă. În cartea lui „Rich Christians in an Age of Hunger“ („Creştini Bogaţi într-o Epocă de Foame“), Ron Sider arată: „Este important să reţinem că Scripturile poruncesc dreptate mai degrabă decât simplă caritate.“
Ce dacă Isus ar veni la uşă chiar acum? Ce ar spune? „Am venit în oraş pentru câteva zile, ştii unde aş putea să găsesc un hotel ieftin?“ Imediat i-aş oferi lui Isus patul meu, insistând să accepte. După aceea poate ar întreba: „Mi-e foame. Unde aş putea să găsesc o pâine ieftină sau o ciorbă?“ Bineînţeles L-aş aşeza pe Stăpânul la masa mea şi I-aş găti un banchet.
Aşa L-aş trata pe Isus. Cum tratez pe cei săraci? Cum mă uit în ochii fratelui meu şi recunosc suferinţele lui Hristos în sărăcia lui?
Învăţătorii legii L-au confruntat pe Isus cu însăşi întrebarea aceasta în Luca 10,25-28. Expertul L-a întrebat pe Isus cum poate să capete viaţa veşnică. Isus L-a încercat pe acest om şi l-a întrebat ce crede că spune Legea. Expertul a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ Isus a zis: „Bine ai răspuns. Fă aşa şi vei trăi.“ (Luca 10, 27-28). Dragostea noastră pentru Domnul se va vedea în dragostea noastră pentru aproapele nostru.
Vedem copilul în nevoie care cerşeşte pe stradă şi automat vrem cea mai bună educaţie, mâncare, haină şi casă pentru copilul acela? Vedem copiii noştri şi vrem ce este cel mai bun pentru ei? Iubim copilul care cerşeşte tot atât de mult cât ne iubim pe noi, pe copiii noştri? Cum putem să-L iubim pe Domnul şi să nu iubim pe copiii Săi? Cei săraci sunt „poporul Lui“ (Isaia 3,15), îi tratăm ca atare? Sau arătăm o dragoste bazată pe părtinire?
Până când Biserica nu învaţă să iubească pe aproapele ca pe ea însăşi, lipsa ei de dragoste şi lipsa de milă îi va permite să neglijeze nevoile săracilor.
Ţii minte pe Prabah şi sărăcia ei? Sărăcie în parte cauzată prin marginalizare. Sărăcie în parte cauzată prin lipsa de resurse. Sărăcie în parte cauzată prin neputinţa de a schimba circumstanţele.
Va rămâne Biserica izolată de Prabah? Va continua Biserica să fie o comunitate divizată din care Prabah nu va dori să facă parte? Va continua Biserica să ţină resursele ei aşa de strânse încât lucrurile de bază de care Prabah are nevoie pentru supravieţuirea zilnică, nu vor ajunge la ea? Va oferi Biserica lui Prabah un program imperialist cu cerinţe nerealiste numai ca s-o degradeze? Va merge Biserica vreodată la Prabah? O va iubi Biserica pe Prabah chiar dacă această fată săracă e murdară şi doarmă pe o podea de pământ?
Biserica are răspunsul... dacă numai va părăsi Colonia ei Maiestuoasă şi va urma exemplul lui Hristos să ridice o mână care va alina suferinţa.
